Astăzi este la modă să critici Biserica. O atare atitudine se observă în mass-media, în comentariile diferitor formatori de opinie, precum și în gura lumii. Problema nu constă însă în însăși critica, ci în falsitatea argumentelor detractorilor Bisericii.
Și în interiorul Bisericii Ortodoxe există preoți și teologi care consideră că anumite aspecte din viața instituției religioase trebuie schimbate. Însă opiniile acestora sunt sincere și bine argumentate. Pe de altă parte, detractorii din afara Bisericii adesea exagerează într-un mod copilăresc.
De exemplu, Biserica este acuzată de intolerantă și promovare a urii întrucât susține că homosexualitatea este un păcat. Adică nu păcătosul este disprețuit, ci păcatul, pe când în realitate omul care are un cusur sau altul este chemat cu iubire să lase răul și să se întoarcă la Dumnezeu.
Să luăm și un exemplu din viața de zi cu zi. Dacă un prieten ți-ar atrage atenția unde greșești l-ai considera dușman? Poți să nu fii de acord cu dojana pe care ți-a adus-o, dar ar fi stupid să consideri că te urăște doar pentru că te-a probozit pentru un comportament de-al tău.
Biserica este tolerantă, întrucât respectă libertatea individului. Ea îl îndeamnă pe om să-și ducă viața într-un mod virtuos, dar nu îl obligă la nimic. Așadar, argumentele antibisericești aflate la modă azi sunt pur și simplu false.
Este regretabil că în prezent există atâta dispreț față de Biserica care a jucat un rol considerabil în istoria și dezvoltarea neamului nostru românesc. Marele Eminescu considera că cine combate Biserica răsăriteană numai român nu e. Așadar, chiar dacă nu crezi în adevărurile promovate de Biserică, iubește-o măcar pentru rolul pe care l-a avut în cultura și istoria noastră, pentru faptul că tradițiile ei sunt parte a tradițiilor neamului românesc. Cum să fii patriot și să denigrezi instituția care a fost alături de popor de-a lungul veacurilor?
Din păcate, mult tam-tam anticreștin s-a făcut în timpul referendumului pentru familie din România din anul 2018. Mulți aduceau argumentul - fals, desigur - că banii utilizați pentru referendum puteau fi folosiți în alte scopuri, precum ajutorarea săracilor. Dar de vină pentru starea săracilor din țară este incompetența politicienilor, nu referendumul. În Statele Unite ale Americii, oamenii sunt chemați la vot mult mai des decât în România și Republica Moldova, pentru scrutinuri de tot felul se cheltuie bani enormi, dar cu toate acestea, SUA rămâne una dintre cele mai prospere țări din lume. Un exemplu asemănător este Elveția.
Celor care vorbesc de rău Biserica, le-aș spune să aducă măcar niște argumente cât de cât serioase, nu slabe de tot și ipocrite.
Cristian Bogatu
vineri, 1 mai 2020
duminică, 26 aprilie 2020
ÎN AMINTIREA TATĂLUI MEU, PETRU BOGATU
Pe tatăl meu, Petru Bogatu, l-am iubit și l-am prețuit. El m-a inițiat
în tainele politicii și
m-a făcut să simt românește. După cum scria tata într-un articol, noi suntem
patrioți ai Republicii Moldova ca cel de-al doilea stat românesc. De la tata am
moștenit gândul și simțirea că patria mea este întreaga Românie Mare, care
cuprinde și actualul teritoriu al Republicii Moldova. Așadar, eu, atât în
Republica Moldova, cât și în România, mă simt acasă. Vorba lui Nichita
Stănescu: „Limba română este patria mea”.
Despre filosoful român Petre Țuțea, pentru care tata avea un respect
deosebit, se zice că a iubit neamul românesc cu patimă. Același lucru se poate
spune și despre tata. Deși iubea România, nu ținea morțiș să se mute acolo, ci dorea ca România să
vină aici, acasă, la Chișinău, prin unirea celor două state românești. Îmi
amintesc că tata vorbea despre Petre Țuțea ca despre o personalitate
enciclopedică. Același lucru se poate afirma și despre însuși tata. Printre personalitățile
remarcabile pe care tata le
iubea și le prețuia se numără Mihai Eminescu, Mircea Eliade, Jorge Luis
Borges, Olavo de Carvalho, Umberto Eco, Mario Vargas Llosa, Gabriel García
Márquez, Ioan Aurel Pop, Ronald Reagan și mulți alții.
Oricâte speculații s-ar face pe această temă, tata nu s-a vândut
niciodată nimănui, deși au existat cazuri când unele forțe au căutat să-l
corupă. Tata nu s-a vândut lui Plahotniuc. Argumentul pentru care a acceptat să
lucreze pentru Prime TV este faptul că reprezentanții acestui post de
televiziune i-au promis că îi vor respecta libertatea de exprimare, iar el a decis să dea prin emisiunile sale
lecții de politologie. În plus, tata era conștient de viitoarele critici
la adresa sa, dar nu se temea de ele. Iar lucrul la acest post nici pe departe
nu a îmbogățit familia noastră, ci am rămas, ca întotdeauna, la nivelul clasei
de mijloc.
Pedagog și psiholog de formație fiind, tata spunea că lucrurile
trebuie privite nu în alb și negru, ci nuanțat. Era firesc astfel ca el să susțină anumite acțiuni
ale Partidului Democrat, iar pe altele să le critice. Un psiholog va zice că un
prieten bun îți va atrage atenția atunci când greșești. Dimpotrivă, ar fi o
atitudine imatură să-ți consideri prietenul
dușman doar pentru că te-a probozit pentru greșelile tale.
Tot așa, tata n-a fost un dușman al partidelor pro-europene PAS și PPDA,
ci un critic, uneori sever, asemenea prietenului care-și
apostrofează condrumețul cu cuvinte aspre atunci când cel din urmă o ia
pe o cale periculoasă. Ca să-l parafrazez pe Sfântul sârb Nicolae Velimirovici,
care se asemăna cu tata prin iubirea entuziastă față de neamul
său, unii dușmani sunt în realitate prieteni severi. Tata s-a dovedit a fi un
bun futurolog când a prezis instaurarea unei guvernări filoruse la Chișinău, așadar
criticile sale dure la adresa partidelor pro-europene de dreapta nu au fost în
deșert.
Tata a acordat o anumită susținere guvernului Filip întrucât acesta a
implementat politici prin care a diminuat influența Moscovei în Republica
Moldova, a continuat parteneriatul strategic cu România și a dezvoltat economia
țării, acest din urmă fapt fiind dovedit de statistici. Pe de altă parte, a
criticat derapajele autoritariste ale regimului Plahotniuc, precum și – mai
recent – faptul că PDM a devenit de facto un partid satelit al PSRM. Nu a
gândit în alb și negru, ci a lăudat când a fost cazul, dar a fost și critic la
nevoie. Tot așa, membrii
și susținătorii formațiunilor politice de la noi trebuie să înceteze să
gândească în alb și negru despre jurnaliștii care îi critică și să nu confunde
dojana constructivă cu dușmănia. Or, tata spunea adevărul verde-n față.
Tata a avut o credință profundă și trainică în Dumnezeul creștin. Nu
accepta alt adevăr în afara celui scripturistic și avea Biblia pe masă. Creștin
fiind, nu a fost totuși genul care să meargă la biserică săptămânal, dar iubea
Biserica Ortodoxă, avea nădejde în Dumnezeu și nu se temea de moarte.
Ca viziune politică, tata era capitalist de dreapta. Anticomunist absolut. Având în
vedere afinitățile sale religioase, susținea în principal conservatorismul și
creștin-democrația – doctrine politice care își au bazele în creștinism. Era
pro-occidental, atlantist, susținea aderarea la NATO. Avea o admirație continuă pentru
americani. A pledat până la moarte pentru unirea Republicii Moldova cu România.
Oricât de
înverșunat anti-rus ar fi fost din punct de vedere geopolitic, prețuia marii
reprezentanți ai culturii ruse. Dintre scriitorii ruși, preferatul său a fost
Cehov.
Om al cuvântului scris și rostit,
tata a fost un om al acțiunii: „doar competiția și mișcarea generează sens,
libertate și dreptate”, nota el.
Sper să ne revedem cu bucurie în viața de apoi, tată.
luni, 6 aprilie 2020
Mize identitare la Chişinău: de la rezistenţa anticomunistă la respingerea tezei „naţiunii civice”
Fenomenul
rezistenței anticomuniste din RSSM este puțin cunoscut chiar și în
Republica Moldova de azi.
Atât
în prima perioadă de ocupație sovietică, din anii 1940-41, cât
și în primul deceniu postbelic, autoritățile sovietice au recurs
la teroare și abuzuri care au dus la reacții pe măsură. Încă
din 1940, s-a purces la arestări pe motive politice, torturi,
ucideri, deportări. În același an, s-a constituit prima mișcare
de rezistență antisovietică basarabeană de importanță
considerabilă, „Majadahonda”.
În
1944, când Basarabia a fost recucerită de ruși, reîncep
abuzurile. În același an începe să se manifeste rezistența la
nivel individual sau colectiv. Până la sfârșitul războiului,
mulți basarabeni au dezertat din Armata Roșie și au căutat să se
ascundă astfel încât să nu fie găsiți.
Până
în 1950, fenomenul mișcărilor de rezistență a luat amploare,
printre cele mai importante organizații fiind „Arcașii lui
Ștefan”, grupul antisovietic al lui Filimon Bodiu, Partidul
Libertății. Multe grupări manifestau sentimente pro-românești și
își puneau speranțele într-o intervenție străină împotriva
URSS, la care doreau să adere. Nădejdea în aliații occidentali
era de asemenea o speranță și un factor motivațional pentru
mișcările de rezistență anticomunistă din România. Mișcările
de rezistență au fost susținute de o bună parte din populație,
altfel membrii acestora nu ar fi reușit să se ascundă o bună
perioadă de autorități. O mișcare antisovietică condusă și
compusă în principal din membri ai minorităților etnice a fost
Uniunea Democratică a Libertății.
Au
existat chiar ruși care aveau sentimente de nostalgie pentru
administrația românească. Un
exemplu în acest sens este Anatoli Kolesnikov, actor la Teatrul
Moldovenesc, care a zis: „Sovietele afirmă că ne-au eliberat. Ei
într-adevăr ne-au eliberat, dar ne-au eliberat de viața bună.
Înainte, pe timpul românilor, eu trăiam bine, câștigam bani buni
și-mi puteam întreține întreaga familie Acum trăiesc împreună
cu soția și nu ne ajung mijloace.”
[1]
Întrucât
statul sovietic a recurs la deportări, omoruri, obligații fiscale
insuportabile, foamete organizată, nu se putea să nu
apără reacții pe măsură. Mișcările anticomuniste își
manifestau ostilitatea față de regimul sovietic prin acțiuni de
propagandă antisovietică, inclusiv prin foi volante, boicotarea
obligațiilor fiscale către stat și îndemnarea oamenilor să
ignore aceste obligații, amenințări și atacuri asupra
activiștilor și funcționarilor sovietici soldate uneoricu acte de
terorism și omucideri.
Până
pe la începutul anilor 1950, majoritatea acestor mișcări au fost
lichidate. Membrii lor au fost condamnați la moarte sau deportați.
După
ce Hrușciov a venit la putere în 1953, a început un proces de
destalinizare, o bună parte dintre ororile comise de Stalin fiind
condamnate. Drept urmare, până în 1961, majoritatea celor
deportați au fost amnistiați.
După
moartea lui Stalin, autoritățile n-au mai recurs la represiuni atât
de dure ca până în 1953. Probabil inclusiv din acest motiv, n-a
mai apărut un curent de mișcări de rezistență de amploarea celui
din anii 1945-1950, dar au continuat forme de rezistență
mai puțin active, adesea
individuale. Pe de altă parte, micșorarea represiunilor, precum și
știrile despre evenimentele din Ungaria au încurajat înmulțirea
formelor de rezistență individuală pasivă sau deschisă. S-a
ajuns la situația că până și unii membri de partid exprimau
opinii „naționaliste” sau ascultau posturi de radio occidentale.
Urmărirea
presei românești sau occidentale a fost de asemenea o formă de
rezistență pasivă, atât la nivel individual, cât și în cadrul
mișcărilor colective de rezistență.
În
1965, ca urmare a distanțării României comuniste de Uniunea
Sovietică și a adoptării de către autoritățile române a unei
viziuni naționaliste, autoritățile au intensificat propaganda
sovietică antiromânească și moldovenistă în Basarabia.
Moldovenismul – ideea potrivit către moldovenii sunt un popor
diferit de români și vorbesc o limbă numită „moldovenească”,
diferită de cea română – a fost promovată în RSSM începând
cu anexarea Basarabiei în 1940, dar a sporit în intensitate
începând cu 1965. Această propagandă intensă continuă până la
sfârșitul anilor 1980.
În
a doua jumătate a anilor 1980 se declanșează fenomenul de
renaștere națională în RSSM, basarabenii revenind la rezistența
antisovietică activă. Acesta este promovat de elita intelectuală a
Basarabiei, majoritar anticomunistă și proromânească. Printre cei
mai importanți exponenți ai curentului respectiv sunt Nicolae
Dabija, Eugen Doga, Ion Hadârcă, Leonida Lari. Apar un șir de
mișcări politice și culturale proromânești, cea mai de seamă
dintre acestea fiind Mișcarea Democratică devenită în 1989
Frontul Popular, care a organizat mai multe mitinguri pentru
revenirea la alfabetul latin și oficializarea limbii române.
Lupta
basarabenilor culminează cu Marea Adunare Națională din 27 august
1989, în urma căreia Sovietul Suprem al RSSM hotărăște adoptarea
alfabetului latin și proclamarea limbii române ca limbă de stat
însă utilizând noțiunea de „limbă moldovenească”.
Pe
27 august 1991 are loc o altă Mare Adunare Națională, în urma
căreia deputații votează Declarația de Independență a
Republicii Moldova.
Fenomenul
rezistenței anticomuniste, atât din Republica Moldova, cât și din
România, trebuie introdus în manualele școlare în mod
obligatoriu, întrucât aspectele esențiale ale istoriei unui popor
trebuie să facă parte din cultura generală a oricărui cetățean.
În
Republica Moldova, majoritatea tinerilor din generația actuală
cunosc doar anumite date generale despre rezistența de la sfârșitul
anilor 1980, dar nu cunosc că a existat o rezistență antisovietică
activă în primii ani de ocupație sovietică.
După
decenii de propagandă sovietică procomunistă și antiromânească,
care a spălat creierii unei bune părți din populația Republicii
Moldova, cunoașterea istoriei este cu atât mai necesară. Aceasta
îi va ajuta pe basarabeni să-și decidă în mod conștient
viitorul, fără clișee propagandistice.
Procesul
de rusificare lasă urme până azi. De exemplu, până în zilele
noastre rusa rămâne limbă de comunicare interetnică în Republica
Moldova, împiedicând afirmarea limbii române, deoarece o bună
parte dintre etnicii ruși, ucraineni și găgăuzi refuză s-o
învețe.
În
urma propagandei care a durat peste 50 de ani, o bună parte din
populația Republicii Moldova simte în continuare nostalgie după
Uniunea Sovietică, dar nu și după perioada interbelică, cu toate
că în primii ani postbelici s-a atestat, dimpotrivă, un dispreț
semnificativ față de autoritățile sovietice în rândul
populației basarabene și un dor de România și de vremurile în
care Basarabia era parte a statului român, fapt atestat inclusiv în
documentele mișcărilor de rezistență postbelice, multe dintre
care susținând oficial panromânismul și unirea Basarabiei cu
România.
Această
nostalgie după epoca sovietică este consecința propagandei,
ignoranței și necunoașterii istoriei. „O minciună spusă destul
de des devine adevăr”, afirma Lenin. Propaganda sovietică
pro-regim și antiromânească nu a rămas fără efecte. Cum să
simți dor după un regim brutal, tiranic și abuziv, care a
înfometat, deportat și ucis o bună parte din populația țării?
Cunoașterea istoriei și a fenomenului mișcărilor de rezistențe
ar ajuta la eliminarea acestor opinii ignorante, la înțelegerea
daunelor produse de comunism și la apropierea sufletească de
România a acelor basarabeni a căror inimă s-a distanțat de
România ca urmare a propagandei antiromânești.
Istoricul
Ion Mischevca susține că „sovieticii chiar ne-au „eliberat”,
numai că ne-au „eliberat” nu de ocupanți, ci de elite, de
gospodari, de preoți, profesori și țărani, pe care i-au deportat
în Siberia sau i-au împușcat pe timp de pace fără judecată.
Comunismul a fost o ideologie și un regim profund anti-elitist, al
cărui scop a fost să devenim toți egali în… sărăcie și
prostie. De asta ne-au masacrat elitele, ne-au falsificat istoria,
ne-au schimonosit limba și ne-au ciuntit teritoriul, ca să nu mai
știm cine suntem.” [2]
Așadar,
nostalgia prosovietică este total nejustificată.
„Paradoxal
sau nu – afirmă același istoric – regimul comunist a erodat
cultura rustică românească din Basarabia prin construcția caselor
de cultură la sate, a transformat școala într-o pepinieră de
comsomoliști și pe profesori – în propagandiști, i-a alungat pe
preoți din biserici pentru a ridica monumentele „părinților”
ateismului științific: Marx, Engels și mai ales, Lenin, le-a
insuflat moldovenilor recrutați în armată „dragostea de patrie”
și a luptat necruțător cu alfabetul latin.” [3]
Reunirea
Basarabiei cu România nu ar fi altceva decât revenirea la starea
firească a lucrurilor. Ne putem întreba: „nu ar fi bine ca
Republica Moldova să renunțe la idealul unionist și să evolueze
ca națiune civică aparte?”. La aceasta răspundem că majoritatea
națiunilor Europei s-au format pe fundamente etnolingvistice. Până
și națiunile constituite după modelul francez, mai apropiat de
tipul de națiune civică, au o puternică bază etnolingvistică. De
exemplu, în Franța limba oficială și limba de comunicare
interetnică nu este alta decât limba nativă a majorității
populației. În Regatul Unit, majoritatea scoțienilor, galilor și
irlandezilor cunosc limba engleză, care este de asemenea singura
limbă oficială a statului și limbă de comunicare interetnică.
În
Europa, o excepție în această privință ar fi Elveția, unde
principalele „grupuri etnice (germanii, francezii și italienii)
și-au păstrat nu doar drepturile cetățenești, dar și
particularitățile identitare. Republica Moldova nu poate deveni o a
doua Elveție, pentru că nu a parcurs etapele istorice necesare
formării unui stat multietnic, pluriconfesional și confederativ,
rămânând o parte (ruptă) dintr-un întreg și nicidecum un tot
întreg format din mai multe părți”. [4]
În
ciuda propagandei sovietice moldoveniste, de la începutul perioadei
de ocupație până în prezent, elita intelectuală și culturală a
Basarabiei continuă să se considere românească. Având în vedere
istoria, limba, confesiunea și oamenii de cultură comuni ai
Basarabiei și României – faptul că însuși autorul actualului
imn al Republicii Moldova, Alexei Mateevici s-a identificat ca român,
cea mai bună soluție pentru viitorul politic al Republicii Moldova
este unirea cu România. Aceasta nu le va aduce basarabenilor o stare
ideală, dar le va îmbunătăți economia și îi va integra în
sistemul militar euroatlantic ce le va asigura securitatea în fața
dușmanilor geopolitici, mai exact a Rusiei, care a făcut deja
ravagii în Ucraina și Georgia.
De
asemenea, reprezentanții principalelor mișcări de rezistență
postbelice și elita cultural-politică care a luptat pentru
renașterea națională și drepturile basarabenilor în cadrul URSS
au avut conștiință națională românească, iar în Aleea
Clasicilor din Grădina Publică „Ștefan cel Mare” a Chișinăului
se află monumentele mai multor scriitori români din România.
Așadar, ar fi împotriva firii ca Republica
Moldova să urmeze o cale aparte, separată de România, ca „națiune
civică”.
Note:
[1]
Elena
Postică, Rezistența
antisovietică în Basarabia 1944-1950,
Întreprinderea Editorial-Poligrafică „Știința”, Chișinău,
1997, p. 225
[2]
Ion
Mischevca, Cine
suntem? Eseu istoric la 100 de ani de la Marea Unire,
Ed. Timpul, Chișinău, 2018, p. 83
[3]
Ibidem,
p. 65
[4]
Ibidem,
p. 82
miercuri, 27 februarie 2019
Alegerile parlamentare și Unirea sau ce au de învățat unioniștii basarabeni de pe urma scrutinului din 2019
Pe 24 februarie 2019 au
avut loc alegeri parlamentare în Republica Moldova. Pentru prima dată în
istoria țării, alegerile sau desfășurat conform sistemului electoral mixt, 50
de deputați fiind aleși pe circumscripții uninominale, iar 51 – pe cea națională.
Deputații din circumscripția națională au fost aleși printr-un singur tur, fapt
ce a favorizat partidul de guvernământ – Partidul Democrat –, o formațiune
veche, cu o experiență politică bogată și puternic ancorată în structurile
locale.
Pe circumscripția
națională, rezultatele au fost următoarele: Partidul Socialiștilor (PSRM)
31.15%, Blocul ACUM 26.84%, Partidul Democrat (PDM) 23.62%, Partidul Șor (PPȘ)
8.32%. Dacă pe circumscripția națională, PSRM este pe primul loc, PDM este la egal cu aceștia în cursa pentru circumscripțiile uninominale. În total, PSRM a obținut 35
de mandate, PDM – 30, ACUM – 26, PPȘ – 7.
Pe lângă aceste patru
grupări care au trecut pragul electoral, pe circumscripția națională au
candidat patru partide unioniste – Partidul Liberal (PL), Partidul Democrația
Acasă (PDA), Mișcarea Populară Antimafie (MPA), Partidul Național Liberal (PNL)
– însă nici unul dintre acestea n-a întrunit suficiente voturi pentru a intra
în Parlament. Cu excepția Mișcării Populare Antimafie, aceste formațiuni
politice, precum și câțiva candidați independenți unioniști au candidat și în
circumscripțiile uninominale, dar nici
una dintre ele nu a reușit să obțină un rezultat suficient pentru a intra în
Parlament.
Partidul Unității
Naționale, formațiune politică unionistă nouă, al cărei președinte de onoare
este Traian Băsescu, nu a participat la aceste alegeri, susținând blocul ACUM
sub pretextul să nu câștige PSRM, partid
pro-rus, al cărui reprezentanți au declarat că vor interzice unionismul, ceea
ce anunța o politică antiromânească mai agresivă decât cea a Partidului Comuniștilor, care a guvernat
Republica Moldova în anii 2001-2009. Să nu uităm că fruntașii PSRM, inclusiv
președintele Republicii Moldova Igor Dodon, sunt foști membri ai Partidului
Comuniștilor (PCRM), formațiune politică care a instaurat o cvasidictatură, iar
în 2009 a ajuns să comită crime pentru a intimida opoziția. Numai Alexandru
Cimbrinciuc, vicepreședinte PUN, a candidat
ca independent pe circumscripția nr. 7.
Desigur, scorul
electoral al partidelor unioniste nu reprezintă nici pe departe numărul
unioniștilor din Republica Moldova, care este mult mai mare. Conform unui șir
de sondaje, aceștia ar constitui în jur de 30% din totalul populației.
„Statalismul” și „moldovenismul primitiv” al unei bune părți din populația
țării se explică prin propaganda sovietică antiromânească, care a fost
continuată în timpul regimului comunist din anii 2000, când, de pildă, cuvântul
„român” era cenzurat la televiziunea publică și în instituțiile de presă
controlate de guvernarea Voronin. Și după 1990, până în prezent, moldovenii
continuă să fie imbecilizați prin propaganda posturilor de televiziune din
Rusia, care sunt privite în toată țara.
O bună parte dintre
unioniști au preferat să voteze util. Cu alte cuvinte, au optat pentru
partidele care au avut șanse să intre în Parlament. Majoritatea se pare că a
preferat Blocul ACUM, pentru a împiedica
preluarea puterii de PSRM și a sancționa caracterul oligarhic ce i se atribuie
PDM. Situația a fost și mai problematică pe circumscripțiile uninominale,
deoarece candidații trebuiau să câștige din primul tur, iar o dezbinare a
dreptei ar fi dat mai multă apă la moară stângii. Prin urmare, votul util părea
necesar și în aceste condiții.
Deși erau conștienți că
nu au șanse mari, cel puțin o parte dintre unioniști au considerat că e nevoie
să participe la alegeri pentru a promova mesajul Unirii. Dezbinarea mișcării
unioniste le-a jucat însă festa. După cum am spus, la scrutin au participat
patru partide care se pronunță pentru reîntregirea națională românească. Și
iarăși, nu e prima dată când, dintre formațiunile unioniste, cel mai slab scor
la alegeri îl ia Partidul Național Liberal - Moldova. Acesta din urmă dă
dovadă, fie de orgoliu, fie de interese ascunse. De pildă, la alegerile locale
anticipate din Chișinău, din 2018, candidatul PNL l-a atacat și denigrat în
timpul dezbaterilor electorale pe candidatul PUN, Constantin Codreanu. Până la
urmă, partidul s-a umplut de penibil, candidatul său luând cel mai mic scor
dintre candidații unioniști la alegerile respective. PNL, de altfel, a părăsit
în scurt timp Convenția Euro-Unionistă, fondată de Anatol Țăranu și Valentin
Dolganiuc în toamna 2018, eschivându-se de la orice efort de promovare a unor
candidați unioniști comuni.
Unioniștii au fost
dezbinați și pe circumscripțiile uninominale. Pe unele dintre acestea au
concurat cel puțin doi candidați unioniști. Pe circumscripția 50 Europa de
Vest, deși a candidat Vasile Călmățui din partea PL, au intrat în cursă alți
doi unioniști, Gheorghe Bobeica – candidat independent, și Gheoghe Furdui – din
partea PNL. În schimb, Partidul Democrația Acasă a avut înțelepciunea să se
abțină de a concura în mod inutil cu V. Călmățui în zona respectivă.
Așadar, unul dintre cele
mai importate lucruri pe care unioniștii trebuie să le învețe din aceste
alegeri este că înainte de a face Unirea, trebuie să se unească între ei. Este
necesară înființarea unui front comun
unionist, întrucât participarea mai multor candidați unioniști creează, în
ochii electoratului, impresia de slăbiciune. Unirea face puterea, spune o vorbă
românească.
Un alt lucru important
de înțeles este că Unirea impune un spirit de jertfă. Politica necesită
pasiune. Aceasta, vorba politicianului român Mihai Neamțu, nu este o
distracție, ci efort și oboseală. Or spiritul de sacrificiu include renunțarea
la ambiții nemăsurate.
Așadar, fiecare partid
unionist trebuie să fie gata, la următoarele alegeri, să renunțe la propriul
orgoliu, pentru a susține un front unionist comun sau un alt partid unionist.
Bunăoară, PL și PNL trebuie să fie gata să renunțe la mândria de a avea o anumită vechime, pentru a sprijini,
dacă într-adevăr văd în Unire un ideal sfânt, alte formațiuni politice
unioniste.
De asemenea, este nevoie
de mai mult lucru pentru a se face publicitate de partid în teritoriu. Conform
unui sondaj din 2016, jumătate din populația Republica Moldova ar dori Unirea
în cazul în care aceasta le-ar rezolva cel puțin o parte dintre problemele
materiale. În această privință, se pot distribui în țară pliante și ziare, în
care să se explice, printre altele, avantajele materiale ale Unirii. Oameniitrebuie ajutați să cunoască istoria, precum și faptul că de pe urma Unirii voravea doar de câștigat. Blocul ACUM, format din două formațiuni politice noi, a
reușit să aibă un procent mare datorită faptului că a știut să lucreze cu
oamenii. Partidele care au ajuns în Parlament au avut succes pentru că au avut
abilitatea să atragă lumea. Dar pentru aceasta e nevoie de muncă.
Or, impresia mea e că
unioniștii își reduc lupta pentru cauza românească la discuții la o cafea
despre Unire cu amicii. Prin lipsa dorinței de a lupta cu dificultățile se
explică, de pildă, numărul relativ mic de oameni care a participat la Adunarea
Centenară de la Chișinău pe 1 septembrie 2018. Dar cauza Unirii cere și efort,
nu doar vise romantice și vorbe între prieteni. Consider că un unionist
autentic ar fi trebuit să parcurgă și sute de kilometri pentru a participa la
respectiva manifestație. La fel, un unionist din diasporă trebuie să facă efort
să participe la alegeri, chiar dacă secția de votare s-ar afla la o distanță
relativ mare. Implicarea civică este un element esențial.
Unioniștii trebuie să
renunțe la jumătăți de măsură, la strategia depășită de timp de a vota partide
proeuropene, dar stataliste, în speranța că acestea se vor converti treptat la
unionism. Practica infirmă asemenea calcule. Odată ajunse la putere, acestea
plătesc tribut birocrației care nu are un alt interes decât să perpetueze
puterea pe care o deține.
Rezultatul alegerilor de la 24 februarie 2019 nu este, desigur, o tragedie. Partea plină a
paharului e că Rusia a pierdut bătălia pentru putere. De asemenea, nu se poate
spune că nu vor fi unioniști în viitorul Parlament. Dacă Partidul Socialiștilor
este pur moldovenist, iar Partidul Șor, deși nu are o orientare politică
oficială, este succesorul unui partid pro-rus și are niște fruntași care nu
știu limba română, o parte dintre viitorii deputați ce reprezintă Blocul ACUM
și PDM-ul sunt unioniști, deși nici una dintre aceste formațiuni politice nu
și-a asumat unionismul ca doctrină oficială.
Așadar, dacă în epoca
Diacov-Lupu, Partidul Democrat s-a manifestat printr-un moldovenism pur (Marian
Lupu, fost președinte PDM, ca și alți membri ai acestui partid, fiind foști membri
PCRM, grupare politică moldovenistă), în ultimii ani, această formațiune
politică a adoptat o coloratură ușor proromânească. Este clar că oligarhul
Vladimir Plahotniuc nu va dori Unirea, pentru a nu pierde puterea, dar este
cert că PDM are facțiuni unioniste. Și în blocul ACUM sunt unioniști, dar un
număr de personaje-cheie ale acestei grupări sunt stataliști. Cel mai de seamă
exemplu în acest sens este Andrei Năstase, care a declarat foarte clar la un post de televiziune din Rusia că nu va susține Unirea.
Regretatul jurnalist
basarabean, Constantin Tănase, a zis că Republica Moldova va fi românească sau
nu va fi deloc. Într-adevăr, acest veac este timpul în care moldovenii de la
est de Prut trebuie să aleagă între calea românească și calea fals statalistă,
adică un drum care nu duce nicăieri. Ultima opțiune este împotriva naturii, de
vreme ce toată elita intelectuală basarabeană a afirmat și afirmă că suntem,
vorba lui Eminescu, români și punctum. Însuși autorul imnului Republicii
Moldova, Alexei Mateevici, s-a considerat român; și, în plus, avem o origine, o
istorie, o limbă și o cultură comună cu frații de peste Prut.
Unioniștii, atât cei din
zona politicului, dar și oamenii de rând, trebuie să fie activi și uniți întru
promovarea idealului lor. Altfel, din cauza dezbinării și a atitudinii
neserioase, Unirea nu va mai avea loc. Dacă ținem cu adevărat la refacerea
României Mari, atunci alegerile parlamentare din 2019 trebuie să fie ultimul
scrutin electoral în care mișcarea unionistă participă divizată în mai multe
bucăți. Nu poate fi Unire fără unitate. Să luptăm să îndeplinim visul tuturor
unioniștilor, inclusiv al regretatului
Grigore Vieru, cel mai mare poet român din Basarabia, de a da jos
hotarul de la Prut.
miercuri, 18 aprilie 2018
Este ortodoxia de vină pentru înapoierea popoarelor răsăritene?
Unii acuză ortodoxia de înapoierea popoarelor din Europa
de Est. În legătură cu aceasta, să facem o scurtă cercetare a istoriei
popoarelor ortodoxe, a situației lor actuale și a perspectivei teologice asupra
înapoierii materiale.
Civilizația
bizantină
Din secolul IV până la cucerirea Constantinopolului de
către occidentali în 1204, ortodoxia a stat la baza unei întregi civilizații:
civilizația bizantină sau creștin-ortodoxă. Istoricii (răsăriteni și
occidentali) știu că până la cucerirea Constantinopolului, civilizația
bizantină, „originală și strălucită”[1],
era mai dezvoltată decât cea occidentală din punct de vedere economic,
civilizațional și cultural.[2][3][4] Viața
urbană din Bizanț era mai dezvoltată decât în Apus, fiind „înfloritoare, cu o
activitate artizanală și comercială intensă”.[5] Istoricul Neagu
Djuvara, deși consideră că există o legătură între ortodoxie și înapoierea popoarelor est-europene în epoca modernă, scrie că „Bizanțul, la urma urmelor, nu e mai puțin bogat și variat
decât Egiptul, Creta, China sau civilizațiile precolumbiene, mai ales dacă ne
gândim la scurtimea relativă a ciclului”.[6]
Ortodoxie
și catolicism
Însă cineva ar putea riposta: „Până la 1054 nu existau
ortodocși și catolici”. Acestora le răspundem că diferențe între Răsăritul și
Apusul Europei există încă din secolul IV, nu doar în ce privește doctrina
teologică, ci și în ce privește ritul, precum și accentele și filosofia cărturarilor
din Bizanț și din Occident. De asemenea, creștinismul răsăritean al secolului
IV (doctrina, cultul și ritul) seamănă deja destul de mult cu creștinismul
ortodox al zilelor noastre, asemănarea atingând punctul culminant în secolul
VII, de atunci neavând loc schimbări semnificative (nu vorbesc de schimbări
dogmatice, căci adevărul creștin a fost întotdeauna același, ci de cult, rit și
formă). De asemenea, din punct de vedere istoric, civilizația bizantină
creștin-ortodoxă își are începuturile în secolul IV.[7] Mai
mulți cercetători, precum istoricul italian Guglielmo Cavallo și istoricul
român Stelian Brezianu consideră că istoria Bizanțului începe cu domnia lui
Constantin cel Mare.[8]
Constantinopolul.
Viața urbană
De asemenea, în opinia istoricilor, până să fie cucerit
de venețieni, Constantinopolul, capitala Bizanțului, a fost cel mai prosper,
mai strălucit și mai populat oraș din Europa.[9][10]
Atunci când occidentalii au cucerit Constantinopolul în timpul primei Cruciade,
ei s-au minunat de frumusețea orașului. Ovidiu Drâmba notează că „timp de un
mileniu” orașul „i-a uimit pe vizitatorii străini prin bogăția lui, prin
grandoarea construcțiilor, prin splendoarea comorilor sale de artă, prin luxul
bogaților săi cetățeni și prin fastul exorbitant al curții imperiale...”[11] Un
exemplu a fost italianul Geoffroy de Villehardouin, care admira
Constantinopolul cucerit de musulmani în Cruciada a IV-a. Orașul îi fascina
atât pe occidentali, cât și pe musulmani.[12]
Istoricul Adrian Claudiu Stoica afirmă că în Bizanț, spre
deosebire de Occident, a avut loc o continuitate a vieții urbane între
Antichitate și Evul Mediu, „multe dintre orașe având o existență neîntreruptă.
Cu multe secole înaintea Europei Occidentale, în Bizanț s-au dezvoltat
breslele... Exista o impresionantă rețea urbană, orașele fiind entități
politico-administrative și militare, dar și centre meșteșugărești și
comerciale”.[13]
În opinia marelui bizantinolog englez (sec. XX) Steven
Runciman, până să fie cucerit de vestici, Constantinopolul a fost „capitala
nediscutată a civilizației europene. Timp de unsprezece secole Constantinopolul
a fost centrul lumii luminate”.[14]
„Constantinopolul era, în sfârșit, și marele centru de
cultură al timpului – și nu numai al Bizanțului. Viața intelectuală pulsa în
jurul Universității – fondată în sec. V și reorganizată în sec. IX –, la care
veneau să studieze tineri din toate regiunile Imperiului, precum și din alte
țări. Profesorii comentau textele poeților și istoricilor antici greci, precum
și operele filosofice ale lui Aristotel și Platon. Școala bizantină de drept,
vestită în timpul domniei lui Iustinian, a rămas reunită și după organizarea sa
din sec. XI. În perioada secolelor IX-XIV, școlile constantinopolitane erau celebre
în toată Europa – și influența lor binefăcătoare s-a simțit atât asupra
culturii arabe, cât și a culturii occidentale”.[15]
Universitatea din Constantinopol avea profesori faimoși și un nivel înalt al
învățământului.[16]
De asemenea, „orașul dispunea de mari terme”[17]
și „ceea ce îi dădea orașului nota sa generală, ceea ce îi impresiona
extraordinar pe vizitatori erau piețele largi, împodobite cu statui antice; era
măreția monumentelor publice, eleganța porticelor, luxul palatelor, splendoarea
marelui număr de biserici, spațiile verzi atât de odihnitoare”, iar „istoricul
cruciadei a IV-a, Geoaffroy de Villehardouin, scria că cei ce nu văzuseră încă
Constantinopolul <<nu își puteau imagina că în toată lumea poate exista
un oraș atât de puternic>> – cu
zidurile lui de apărare, cu palatele mărețe și marile sale biserici; un oraș
care asupra tuturor este suveran”. [18]
Învățământul
bizantin
Constantinopolul era și un prestigios centru de
învățământ, mulți occidentali venind să studieze la Constantinopol: „Faima
școlilor superioare constantinapolitane atrăgea studenți și erudiți și din
îndepărtate țări ale Apusului”,[19]
scrie Drâmba despre epoca bizantină de după recucerirea Constantinopolului de
la latini. „În secolul al XV-lea, a-ți desăvârși studiile la Universitatea
Constantinopolului era o dovadă de înaltă calificare intelectuală”.[20]
Un exemplu de renumit profesor bizantin care a avut
inclusiv elevi occidentali și asupra cărora a exercitat o mare influență a fost
Nichifor Gregoras (1295-1359/60). El a fondat o școală la mănăstirea Chora din
Constantinopol.[21]
De luat în seamă că în Bizanț, spre deosebire de
Occidentul medieval, profesorii nu erau clerici, motiv pentru care sistemul
bizantin era mai bun decât cel occidental, consideră Ovidiu Drâmba. Ne putem
întreba: care sistem de învățământ este atunci mai compatibil cu idealul
creștin? Unii ar crede că cel occidental. De fapt, în această privință,
sistemul bizantin era mai compatibil cu doctrina creștină, deoarece respecta
ideea biblică că nu toți oamenii au aceleași daruri (1 Corinteni 12:12) și, prin urmare, Occidentul
medieval a greșit prin faptul că nu a conferit mirenilor posibilitatea de a
accede în domeniul pedagogic. La fel, în Bizanț, „orașele îi găzduiau pe marii
creatori de cultură, spre deosebire de Occident, unde oamenii de litere își
găseau adăpost în modeste lăcașuri monastice”.[22]
„Fapt semnificativ pentru o societate progresistă,
interesată de valorizarea culturii și educației, dezvoltarea sistemului de
învățământ a constituit o preocupare permanentă pentru împărați. Pe baza
moștenirii antice, s-a dezvoltat un învățământ de toate gradele adresat tuturor
categoriilor sociale, inclusiv fetelor (în secolul V, Theodosius cel Mare a
înființat o universitate la Constantinopol, rămasă funcțională până la
prăbușirea imperiului), arătându-se un deosebit interes pentru instruirea
laicilor, fapt rar întâlnit în Europa Occidentală până în vremea Renașterii
italiene. Învățământul public sau privat, finanțat de stat, Biserică sau
particulari, era extrem de frecventat, accederea la o funcție fiind permisă, de
cele mai multe ori, numai după absolvirea unor studii în domeniu. În
învățământul mediu și superior se studiau teologia, neseparată de filosofie,
dreptul, dar și științele exacte, medicina... în secolul al IX-lea, la Universitatea
din Constantinopol, cursurile facultăților de drept și filosofie deveneau
gratuite. Învățământul bizantin era frecventat de numeroși studenți de peste
hotare, inclusiv din Occident”.[23]
Știință
și inventivitate bizantină
O mostră veritabilă de invenție bizantină este focul
grecesc, utilizat în război – cea mai eficientă armă a imperiului roman de
răsărit;[24]
acesta avea particularitatea de a nu arde în apă.
O altă invenție este telegraful optic al filosofului și
savantului bizantin Leon Matematicul: „Între alte invenții minunate, care i se
atribuie lui Leon și care împodobeau palatul Constantinopolului, a fost, din
informații sigure, telegraful optic. Într-o zi se transmiteau din Tars până la
Constantinopol douăsprezece mesaje diferite, unul de fiecare dată, după caz,
printr-un lanț de făclii. La receptor, în Constantinopol, se înțelegerea care
dintre cele două mesaje a fost transmis (de exemplu: „atac dușman”, „apărare
strategică”, „eventuale pierderi” etc. după ora la care se aprindeau făcliile, în
acord cu cele douăsprezece diviziuni convenționale ale zilei, pe care le
indicau două ceasuri sincronizate – două
ceasuri la fel făcute –, unul plasat la emițătorul din Tars și altul la
receptorul din Constantinopol.”[25]
De asemenea, mulți savanți bizantini au lăsat
posterității lucrări în domeniul matematicii scrise până la cucerirea
Constantinopolului de către turci.
Mulțumită unei organizări militare excelente și a unor
mari generali, Bizanțul a rezistat în timp.[26]
De asemenea, dacă în Occident oamenii ajungeau în funcții doar pe bază de
origini, în Bizanț „la demnitățile la funcțiile cele mai înalte și la funcțiile
cele mai înalte în stat se putea ajunge prin merite individuale, nu neapărat pe
baza originii”, unii împărați bizantini având origini sociale foarte modeste.[27] O
altă particularitate care deosebea imperiul răsăritean de Vest a fost că în
Bizanț „nu le era interzis accesul evreilor la nici o profesiune”, unele orașe,
inclusiv Constantinopolul având mari comunități și cartiere evreiești.[28]
Țara dispunea de terme ce „erau organizate, se pare, ca în epoca romană, cu
felurite încăperi cu apă caldă, rece sau cu aburi, și unele chiar cu bazine
pentru înot; existau în număr mare în orașe (chiar și în mănăstiri de multe
ori)...”.[29]
Biserica juca un rol social activ, administrând „foarte numeroase instituții de
binefacere, răspândite în tot Imperiul – spitale, orfelinate, aziluri de
bătrâni, hanuri de popas pentru călători și pelerini...”.[30]
Științele erau foarte prețuite în Bizanț. Anthemios din
Tralles, arhitect din sec. VI, însărcinat cu reconstruirea bisericii Sf. Sofia,
a fost și matematician, folosind „calcule matematice în construirea cupolei
acesteia. Se pare că el a fost primul care a demonstrat științific
posibilitatea de a construi oglinzi incendiare (invenție atribuită de tradiție
lui Arhimede) nu prin oglinzi sferice concave, ci printr-o ingenioasă
combinație de oglinzi plate”, iar matematicianul Georgios Pachemeres (1242–1310)
„rezolvă – printre primii – probleme nedeterminate de gradul întâi și formează
observații privind teorema pătratului ipotenuzei”.[31]
Să ne referim puțin și la medicină. Alexandros din
Tralles a fost un mare medic bizantin care a trăit în sec. VI. „Tratatul său de
medicină generală (patologie și terapeutică) a cunoscut o dezvoltare
excepțională – fiind tradus în latină, arabă și ebraică – și o faimă constantă
în Occident de-a lungul Evului Mediu”, iar medicul Aetios din Armina a avut o
vastă enciclopedie medicală în care, potrivit istoricului francez Jean
Théodoridès, „găsim primele încercări de localizare cerebrală a bolilor
nervoase”. Să-l menționăm și pe medicul Paul din Eghina (sec. VII), a cărui
lucrări au fost traduse în arabă „influențând medicina arabilor în domeniile
chirurgiei și obstetricii”.[32]
De asemenea, asistența medicală a fost o preocupare continuă a împăraților,
nobililor, clerului și mănăstirilor din Bizanț.[33]
Pe plan artistic, „tehnica mozaicului atinge în Bizanț un
nivel superior tehnicii romanilor”.[34]
În ce privește literatura bizantină, aceasta „a avut totdeauna o pleiadă de
scriitori de o inteligență și o cultură cu totul remarcabilă”.[35]
De asemenea, „numeroase genuri și specii poetice au fost cultivate în Bizanț –
poeme didactice, versificări pe cele mai variate teme, epigrame, poezii
ocazionale, encomiastice, satirice, povești și legende, poezii
<<prodromice>>...”[36]
Literatura poetică a fost „foarte abundentă”, un exemplu de poezie născută în Bizanț
fiind poezia ritmică, apărută în cadrul cultului liturgic, reprezentantul ei
cel mai de seamă fiind Roman Melodul.[37]
Foarte cultivată era arta retoricii: „Aproape că nu
exista în Bizanț un teolog sau un predicator care să nu stăpânească toate
regulile și trucurile retoricii, pe care o studiase cu cea mai mare atenție:
arta oratoriei – al cărei element mai important era metafora – era pentru ei un
element apologetic indispensabil, căci adversarii, sofiștii păgâni trebuiau
combătuți cu propriile lor arme. În rândurile laicilor, de asemenea: oratorul
era un educator înnăscut, un om politic înnăscut și un om de stat înnăscut”.[38][39]
Renașterile
bizantine și renașterea italiană
Dacă în Occidentul secolului al XIII-lea a avut loc
Renașterea italiană, ca o redescoperire a valorilor culturii antice, în Bizanț
aceste valori niciodată nu s-au pierdut, el atestând mai multe renașteri pe
parcursul istoriei sale,[40]
deoarece imperiul roman de răsărit a păstrat valorile antichității clasice, iar
mulți filosofi bizantini au comentat scrierile filosofilor antici. În școlile
bizantine se studia literatura grecilor antici,[41]
Bizanțul asigurând „continuitatea tradiției elenice”.[42]
Istoricul Adrian Claudiu Stoica afirmă că Universitatea
din Constantinopol a fost un loc privilegiat al studierii autorilor antici
greci, filosofia lui Platon studiindu-se aici încă din secolul XI și pregătind
Renașterea pe care a cunoscut-o Italia în sec. XIV.[43] Cultura
antică n-a fost complet pierdută nici în Occident, dar de bogăția ei s-a
bucurat în primul rând răsăritul. După ce grecii au recucerit Constantinopolul
de la vestici, în Bizanț a mai avut loc o renaștere culturală, renașterea
paleologilor, și aceasta în ciuda faptului că imperiul era destul de slăbit,
ceea ce demonstrează potențialul cultural al ortodoxiei. Despre această
perioadă, istoricul Neagu Djuvara scrie: „Literatura bizantină a ultimelor
secole [bizantine] e probabil superioară literaturii occidentale care îi este
contemporană și istoria este cultivată cu tot atâta talent ca în secolele
precedente. În sfârșit reînnoirea studiilor antice și admirația oarbă față de
literatura și filozofia clasică au deschis calea umanismului occidental. Și în
această privință, Bizanțul a precedat Italia și a influențat-o puternic”.[44]
Așadar, bizantinii au avut un impact semnificativ asupra
Renașterii italiene, umanismul bizantin influențându-l semnificativ pe cel
italian.[45][46]
După cucerirea Constantinopolului de către turci, mulți cărturari bizantini au
fugit în Occident și au devenit instructori ai viitorilor umaniști vestici.[47]
De asemenea, bizantinii au adus în Occident multe scrieri ale grecilor antici.
Drâmba, în acord cu istoricul francez Louis Bréhier, susține că între
occidentalii care au studiat la Universitatea din Constantinopol au fost
inițiatori ai Renașterii italiene, care la rândul lor au predat la
universitățile occidentale și au adus de la Constantinopol numeroase
manuscrise.[48] De
asemenea, „contactul culturii bizantine cu literatura, istoriografia, știința,
filosofia și arta antică greacă s-a menținut timp de o mie ani – fapt unic în
Europa Evului Mediu”.[49] Dar
înainte de a influența Renașterea occidentală, școala bizantină a influențat
scolastica catolică prin filosoful Ioan Italos, care și-a făcut studiile la
Constantinopol și tot aici și-a scris lucrările. Acesta a dat în opera sa o
interpretare raționalistă dogmelor creștine. Interpretările sale și-au pus
amprenta asupra scolasticii vestice.[50]
Protodemocrația
kieveană
O particularitate frumoasă a civilizației ortodoxe o
găsim în cultura rusă kieveană. Potrivit lui Martin Sixmith, Novgorodul și încă
câteva cnezate kievene au fost precursoare ale democrației, acestea având un
sistem participativ în care poporul influența puterea în niște adunări numite
vece. A fost „o societate impregnată de cultură și, conform standardelor
vremii, liberală”, având „o anumită participare democratică. În special în
orașul Novgorod se dezvoltaseră proceduri de guvernare atât de avansate față de
restul Europei...”.[51] „Instituții
similare existau și la Kiev, și la Pskov.” Istoricul Martin Sixmith afirmă că
în Novgorod educația era răspândită, iar dezvoltarea culturală era
impresionantă. [52]
Mai târziu, în urma ocupației tătare, multe dintre
moravurile mongole au pătruns în firea rusă, una dintre care este autocrația,
afirmă același istoric. Așadar, moravurile autocratice și brutale ale rușilor
nu își au cauza în spiritul lor bizantin, ci în depărtarea de acesta, în
decăderea din spiritul bizatantino-kievean într-unul asiatic.[53] [54] „Dacă
modelul Kievului ar fi fost lăsat să se dezvolte, dacă forțele autocrației n-ar
fi câștigat în final, Rusia de astăzi ar fi putut arăta altfel.”[55]
Problemele
istorice
Istoricul Neagu Djuvara
afirmă că Serbia medievală, parte a civilizației bizantine, a atins un grad
înalt de cultură.[56]
Potrivit aceluiași Neagu Djuvara, faptul că occidentalii s-au dezvoltat
remarcabil pe plan cultural la începutul epocii moderne se datorează în bună
măsură Bizanțului, care, în timp ce vesticii își construiau frumoasele
catedrale, se lupta cu turcii, oprind năvălirea musulmană să ajungă în Europa.
Din același motiv, țări catolice precum Ungaria și Polonia, s-au dezvoltat mai
slab pe plan cultural, deoarece s-au aflat mai aproape de Imperiul Otoman și au
avut mai multe conflicte cu acesta, consideră istoricul.[57] În
plus, chiar țările catolice aflate mai aproape de Europa de Est au avut mai
multe probleme politice din cauza conflictelor, au continuat să aibă legături
de comunicare și culturale cu Occidentul mulțumită faptului că popoarele lor
țineau de Biserica Romei, care, spre deosebire de cea ortodoxă, era liberă de
stăpâniri străine, motiv pentru care au putut avea o dezvoltare culturală mai
intensă decât alte popoare din zona de influență turcă. Un exemplu au fost
românii greco-catolici, care au asimilat mai ușor decât ceilalți români
valorile iluministe ale epocii nu pentru că erau catolici, ci pentru că prin
biserica catolică aveau legături mai puternice cu Occidentul.
Nu doar în perioada atacurilor turcilor, dar și anterior,
în mileniul I, Bizanțul a apărat Europa de islam. De pildă, în legătură cu
victoriile în războaiele bizantino-arabe, istoricul Ovidiu Drâmba afirmă că
acestea „au contribuit substanțial la apărarea civilizației europene...”[58]
Istoricul Adrian Claudiu Stoica susține că imperiul bizantin „a stopat avântul
extraordinar al invaziei islamului, fiind un veritabil scut pentru Peninsula
Balcanică și, poate, pentru întreaga Europă”.[59]
„Scuze” susținute
Unii consideră că motivele pentru care unele state sunt
mai înapoiate, iar altele mai dezvoltate sunt climatul, formele de relief sau
modul de a funcționa a limbilor. Unii ca aceștia acuză nu voința omului pentru
tăria sau slăbiciunea unui popor, ci climatul, natura sau/și limba. Atunci de
ce să nu considerăm că o altă cauză poate fi problemele avute în istorie. În
această privință, popoarele creștin-ortodoxe au fost foarte încercate. După cum
am menționat anterior, Neagu Djuvara admite că țările occidentale s-au putut
dezvolta remarcabil datorită unui mediu ceva mai pașnic, în timp ce Bizanțul se
lupta cu musulmanii, și chiar țări catolice, ca Polonia și Ungaria, au fost mai
puțin dezvoltate pe plan cultural decât alte părți ale civilizației occidentale
în urma confruntărilor cu turcii.
De asemenea, centrul ortodoxiei, Constantinopolul,
împreună cu întreg Balcaniul a fost ocupat de turci timp de secole. În timp ce
ortodocșii au fost ocupați, Roma, centrul catolicismului, împreună cu
majoritatea popoarelor catolice s-au putut dezvolta liber. Celelalte mari
centre istorice ale ortodoxiei – Antiohia, Alexandria și Ierusalim – au fost de
asemenea ocupate. Peste români, în primul mileniu creștin, au trecut valuri
mari de migratori, iar în mileniul al doilea, am stat mult timp sub vasalitatea
turcă și am fost înconjurați din toate părțile de dușmani (turci, unguri,
poloni, ruși, austrieci, tătari), în Transilvania românii având mai puține
drepturi, iar majoritatea fiind sclavi. Citez din Neagu Djuvara:
„În lunga migrație
a popoarelor, din secolul al III-lea până în secolul al XIII-lea, n-a existat
nici o hoardă barbară, nici un val abătut peste vestul și sudul Europei care să
nu fi măturat spațiul carpato-danubian. Și când primele unități politice,
slave și române, se vor fi constituit în secolul al XI-lea în arcul Carpaților
– într-o epocă în care Occidentul construia deja catedrale – ele vor sucomba
sub loviturile ungurilor, în timp ce câmpiile aflate la est și sub de Carpați
se instalau pentru trei secole ultimii invadatori turanici, pecenegii și
cumanii. Cine ar putea afirma totuși că această adversitate a fost mai mare
decât aceea din câmpiile învecinate ale Ucrainei, Poloniei și Pannoniei, sau
chiar decât aceea din Peninsula Balcanică, de vreme ce, la sfârșitul mileniului
I, în toate aceste teritorii înfloresc state puternice? Or, ceea ce trebuie să
remarcăm este că toate aceste state sunt create de popoare nou-venite...”.[60]
Un alt exemplu, de data asta din afara lumii bizantine,
de popor care a decăzut din punct de vedere cultural din cauza invaziilor
străine este imperiul carolingian. Acesta a avut o renaștere culturală ce a
fost precursoare a renașterii italiene, dar din cauza conflictelor interne și
ale unor noi invazii barbare, „efervescența culturală a scăzut din
intensitate”.[61]
Așa cum în cazul popoarelor creștine occidentale, perioada de criză a culturii
și inventivității a coincis cu dominația unor neamuri străine timp de câteva
sute de ani, la fel stau lucrurile și cu popoarele ortodoxe.
Un exemplu de involuție a unei civilizații cauzată de
atacuri ale nomazilor este cel al grecilor micenieni, al căror teritoriu s-a
ruralizat în urma năvălirilor barbare.[62]
Exemple de țări foarte dezvoltate, o cauză a dezvoltării
spectaculoase a lor fiind faptul că în ultimii o sută de ani au fost ferite de
războaie sunt Norvegia, Suedia, Elveția și SUA. Aceasta din urmă, deși a
participat la cele două războaie mondiale, luptele armate n-au ajuns pe
teritoriul ei.
Georgienii au fost, la rândul lor, ocupați de turci, iar
apoi de ruși, dar în mileniul I georgienii și armenii au dat forme de cultură
remarcabile. După cum am afirmat anterior, rușii au decăzut în urma ocupației
tătare și a implantării moravurilor asiatice, pe când în perioada
bizantino-kieveană au avut parte de o dezvoltare remarcabilă. Autocrația
țarilor, mult mai brutală decât în Occident, a avut efecte asupra evoluției
poporului, inclusiv a vieții bisericești. Instituția patriarhatului fiind
eliminată, în fruntea bisericii era pus un mirean desemnat de către țar,
biserica fiind în acest fel subordonată statului, într-un mod mult mai grav
decât în Imperiul Bizantin, unde, deși împărații se implicau uneori în mod
abuziv în problemele bisericești, lucru criticat de Părinți bizantini precum
Ioan Damaschinul, deciziile celor șapte sinoade ecumenice n-au fost luate de
împărat, ci de comunitatea episcopilor, chiar dacă împărații aveau o anumită
influență asupra problemelor sinodale, iar atunci când împărații susțineau
opinii eretice, biserica lupta împotriva lor, așadar nu-și pleca pasiv capul în
fața monarhului. Exemple în acest sens sunt Maxim Mărturisitorul (sec. VII),
Ioan Damaschin (sec. VIII), patriarhul Mihail Celularie (sec. XI) etc., care
s-au împotrivit încercărilor împăraților de a impune decizii bisericii.[63]
Istoricul Adrian Claudiu Stoica afirmă că au existat patriarhi
care „și-au impus voința asupra unor împărați mai slabi”, un exemplu în acest
sens fiind Mihail Celularie. „Uneori însă, patriarhul avea îndrăzneala de a-l
sfida pe împărat, interzicându-i accesul în biserici, excomunicându-l sau
impunându-i canoane. Putea să condamne deciziile suveranului din amvonul
Sfintei Sofii. Patriarhul fiind un personaj respectat, împăratul era nevoit să
accepte manifestările de orgoliu ale acestuia, cel puțin pentru o vreme”.[64]
Oare aceste probleme istorice sunt de luat în seamă? „Le
găsești scuze”, ar spune cineva. Dar a da vina pe climat, natură, sărbători și
limbă pentru înapoiere nu este de asemenea o scuză? De ce unele „scuze” trebuie
afirmate cu tărie, iar altele negate?
Potențialul
ortodoxiei. Influența civilizației ortodoxe asupra Occidentului
Cu toate acestea, ortodocșii s-au afirmat din când în
când foarte frumos pe plan material și cultural. Un exemplu este icoana Sf.
Treime a lui Andrei Rubliov, care este o realizare remarcabilă. În secolul al XVI-lea,
în Bucovina s-au construit renumitele biserici pictate, având stilul denumit
moldovenesc, o superbă împletire între stilul bizantin, stilul gotic și motive
tradiționale românești. Faimoasele biserici bucovinene fac parte în prezent din
patrimoniul mondial UNESCO.
Că tot am pomenit de UNESCO, să mai dau câteva exemple de
creații culturale ortodoxe ce fac parte din patrimoniul umanității: Biserica
ortodoxă din Ravenna, Italia – construită de bizantini în primul mileniu, când ei
își întindeau influența până în Occident; mănăstirile Dafni, Hosios Loukas și
Nea Moni din Chios (Grecia); mănăstirea Meteora (Grecia); muntele Athos;
bisericile pictate din regiunea Troödos (Cipru); cetatea Raska și mănăstirea
Sopocani (Serbia); mănăstirea Studenica (Serbia); patru monumente medievale din
Kosovo; regiunea Ohridei (FRI Macedonia); mănăstirea Rila (Bulgaria); orașul vechi
Nesebar (Bulgaria) – reprezentativ pentru Bulgaria medievală, parte a civilizației
bizantine; mănăstirea Gelati (Georgia); monumentele istorice de la Mtskheta
(Georgia); renumita catedrală Sfânta Sofia (în prezent muzeu) (Turcia).
Istoricul Ovidiu Drâmba afirmă că influența Bizanțului
„asupra vieții culturale – din spațiul răsăritean, sud-est european și chiar
occidental – a fost substanțială”. [65] Să
menționăm de asemenea câteva influențe bizantine asupra Occidentului: biserica
din Ravenna, menționată mai sus (aflată în patrimoniul mondial UNESCO) și alte
biserici bizantine construite în Occident – exarhatul din Ravenna a fost de
asemenea „principalul focar de artă bizantină din Italia”[66];
cântul gregorian, apărut la sfârșitul secolului VI – deși a fost modificat
semnificativ în timp, originile sale sunt bizantine;[67] ritul
ambrozian – are origini grecești, este practicat în prezent în nordul Italiei
și în partea italofonă a Elveției; imnul acatist – de asemenea o formă de
cultură – existent și în catolicism, a apărut
pentru prima dată în Bizanț; umanismul renascentist – despre care am scris mai
sus; orfevreria – preluată de către bizantini de la musulmani, a fost
perfecționată de primii și transmisă în Occident[68];
Pseudo-Dionisie Areopagitul și Maxim Mărturisitorul au fost inițiatorii
speculației mistice în Occident, iar renumita lucrare „Scara” scrisă de Sf.
Ioan Scărarul, a influențat inclusiv spiritualitatea occidentală, fiind tradusă
în aproape toate limbile europene;[69]
epoca renașterii carolingiene din Vest a fost de asemenea „o perioadă de
intensă influență bizantină. Au contribuit la aceasta și prezența numeroaselor
ambasade din Bizanț la curtea regilor franci”.[70] „Aria
de expansiune și de influență a artei bizantine este imensă, întinzându-se în
perioade diverse prin forme și cu intensități diferite din Orientul Apropiat
până în Anglia, din Palermo până la Novgorod și Palestina până în țările
scandinave.”[71]
Istoricul Gordon Kerr despre potențialul cultural al
Bizanțului spunea următoarele: „Constantinopolul a devenit centrul cultural al
universului medieval, cu o elită intelectuală condusă de Photios (810-893),
profesor și patriarh al orașului, care preda și muncea acolo. Au fost elaborate
mari opere, și pe lângă acestea, învățații bizantini au îndeplinit valoroasa
funcție de conservare a numeroase lucrări importante ale antichității grecești
și romane. Arhitectura, pictura, mozaicul și meșteșugurile au suferit și ele o
renaștere. Arhitectura a început să fie preocupată de aspectul exterior și s-a
străduit să atingă o perfecțiune estetică; pictura a devenit simbolică și
abstractă. Influența culturală bizantină s-a extins pe tot continentul”.[72]
Arta și cultura bizantină au influențat de asemenea lumea
islamică.[73]
Aromânii, deși ocupați de turci, au dezvoltat un sistem
comercial care se întindea din Occident până în Balcani și care a fost unul dintre cele mai dezvoltate din Europa. De asemenea, românii din Brașov (mai exact din Șcheii
Brașovului), care erau majoritatea ortodocși (nu greco-catolici), au dat o comunitate
de negustori și meșteșugari ce a întrecut-o pe cea a sașilor brașoveni:
„Comunitatea de negustori și meșteșugari a românilor din Șchei devenise în
secolul al XVIII-lea atât de puternică și de prosperă, încât, spre exemplu, la
1679, dintre cei 132 de mari comercianți brașoveni, numai 11 erau sași.
Negustorii din Șchei au preluat treptat controlul asupra comerțului brașovean
cu sudul Dunării (circa 80% din volumul de schimburi), dar cele 59 de firme
negustorești din orașul românesc aveau, în 1769, puternice legături de afaceri
cu Viena, Graz, Trieste etc.”.[74]
Dostoievski, om foarte religios, este în topul celor mai
admirați și citiți autori din lume. Popoarele creștin-ortodoxe au dat remarcabili
oameni de știință: e vorba de Mendeleev, George Florenski, Nicolae Paulescu –
care se cuvenea să primească Premiul Nobel pentru descoperirea insulinei, dar
în locul lui l-au primit doi canadieni din motive subiective. Să-i mai numim pe muzicienii de seamă
Rachmaninov și Chorubin. Istoricul Neagu Djuvara laudă dezvoltarea culturală
remarcabilă a Rusiei din secolul al XIX-lea.
Convertirile
civilizaționale și ciclicitatea istoriei
Un alt lucru ce trebuie luat în seamă este că atunci când
un popor trece de la o civilizație la alta – cum este cazul neamurilor
est-europene, parte a civilizației bizantine, ce s-au converit la cea
occidentală – o atare convertire se poate face mai greu, cu încercări nedorite,
popoarele respective fiind nevoite să aibă parte de niște evoluții mai puțin liniștite
decât națiunile din civilizația la care aderă.
Un exemplu în acest sens este India, țară săracă cu o
rată înaltă a violurilor. O alta este Turcia, ce a tins să treacă de la
civilizația islamică la cea occidentală, dar astăzi prezintă excese autoritariste
și tendințe de reislamizare. De asemenea, țările ce au făcut parte din comunism
– comunismul fiind considerat de Neagu Djuvara o formă eretică a civilizației
occidentale – de cum au dorit să adere la
occidentalismul autentic, s-au confuntat cu diverse probleme în această
încercare: corupție, oligarhie, nostaligii după comunism etc. (E drept că în ce privește aceste
cazuri, de convertire dificilă de la o civilizație la alta, se pot aduce și contraexemple, precum Japonia.)
Vedem că uneori istoria se desfășoară în mod ciclic. În
Europa, după o perioadă de strălucire a Orientului, urmează o epocă în care
Occidentul este în fruntea continentului, după care Estul din nou devine lider.
În timpuri îndepărtate, Grecia Antică era în fruntea Europei. Mai târziu, Imperiul
Roman i-a preluat civilizația și a cucerit-o devenind focarul civilizațional și
cultural al Europei. În secolul IV, centrul civilizației s-a mutat în Est, la
Constantinopol. Un mileniu mai târziu, Bizanțul a fost cucerit, iar Occidentul
a devenit din nou liderul cultural și civilizațional al Europei. Atunci, de ce
să nu facem o predicție futurologică și să afirmăm că răsăritul Europei va
redeveni centru civilizațional și cultural?
Un
punct de vedere teologic
Așadar, având atâtea probleme, popoarele ortodoxe au
demonstrat un potențial extraordinar. Să nu uităm că și occidentalii au avut o
evoluție mai slabă în perioada în care se confruntau cu barbarii și cu arabii care
au cucerit Spania. În prezent,
țările ortodoxe au adoptat civilizația occidentală, iar popoarele lor se află,
per ansamblu, între prosperitate și sărăcie. Țările ortodoxe , în general, sunt
mai prospere decât cele mai multe state musulmane, decât China și India (după
PIB/loc.), dar stau mai prost, este adevărat, decât țările occidentale. În ce
privește Rusia, aceasta are zone foarte dezvoltate atingând PIB/loc. a unor
țări bogate: Moscova, de pildă, are PIB/loc. al Olandei, Petersburgul – al
Coreei de Sud, iar oblastul Tiumen are PIB/loc. al Norvegiei, conform
statisticilor pentru 2009. Rusia este astăzi unul dintre cele mai inegalitare
state, având orașe bogate, dar și zone extrem de sărace.
Să nu uităm însă că problemele istorice lasă urme adânci,
după cum și ocupația tătară a lăsat urme adânci asupra societății ruse, această
fiind până în prezent înclinată spre forme brutale de autocrație. De asemenea,
din punct de vedere teologic, oamenii luminați spiritual sunt mai încercați,
iar popoarele ortodoxe au fost foarte încercate în istorie. Ori, deși am o admirație
față de anumite personalități occidentale și nu le neg valoarea, viața și
experiența îmi demonstrează că ortodoxia a păstrat creștinismul în forma cea
mai autentică.
De asemenea, din punct de vedere teologic, cu toate că este
de datoria noastră să luptăm pentru ca ceilalți să prospere, să aibă de
mâncare, nu întotdeauna sărăcia este un lucru rău. Suntem datori să luptăm
pentru eradicarea ei, dar aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu vrea ca anumiți
oameni să ducă crucea sărăciei, că după cum spune Scriptura, fiecare creștin are o cruce de dus (Matei 10:38). Un
alt motiv pentru care Domnul este poate împotriva unei prosperități exagerate
poate fi posibilitatea de a cădea în necredință: „A mâncat Iacob şi s'a săturat şi s'a lepădat de Cel-Iubit...” (Deuteronom 32:15) Vedem că așa
s-a și întâmplat cu unele popoare bogate, cum sunt danezii, belgienii sau
suedezii. Iar fără Dumnezeu nu se întâmplă nimic, afirmă Didahia, carte
creștină din secolul I. Un necaz se poate abate asupra unei persoane sau a unui
popor cu un scop. Nu totul este în puterile noastre, conform doctrinei
creștine.
Concluzii
În final, concludem că civilizația bizantină
creștin-ortodoxă a fost o civilizație strălucită, mai dezvoltată decât
Occidentul contemporan din toate punctele de vedere, căreia n-am reușit să-i
vedem întreg potențialul din cauza că a fost înghițită de musulmani, motiv
pentru care, spre deosebire de alte civilizații, consideră Neagu Djuvara, ea n-a
reușit să intre în ultimele faze ale ciclului civilizațional.
Exemple ale potențialului civilizației creștin-ortodoxe
sunt diferitele monumente date de această civilizație aflate în prezent în
patrimoniul mondial UNESCO, renașterile culturale bizantine, influența
bizantinilor asupra renașterii carolingiene și asupra celei italiene,
protodemocrația kieveană, marele prozator rus Dostoievski etc. și toate cele
menționate mai sus ce demonstrează strălucirea civilizației bizantine.
Să nu raționalizăm prea mult, cum fac cei care dau vina
pe credință pentru înapoiere. Să nu uităm abordarea teologică a problemelor
vieții. Probabil că există un scop pentru care Cel de Sus nu lasă un popor sau
altul să nu prospere prea mult. Solomon se ruga să nu fie prea sărac, pentru a
nu ajunge să fure, dar nici prea bogat, pentru ca nu cumva, din acest motiv, să
ajungă la un exces de încredere în sine și să creadă că nu mai are nevoie de Dumnezeu. (Proverbe 30:7-9, Biblia Anania după Septuaginta)
Istoria este imprevizibilă. În mileniul I, Bizanțul era
în fruntea Europei. În antichitate a dominat un timp Grecia, după care civilizația
ei a fost preluată de romani. Nu este exclus ca în rândul popoarelor bizantine
să aibă loc o nouă renaștere, iar acestea să-i ajungă pe occidentali din urmă
și să fie din nou în fruntea istoriei. În fond, istoria e plină de surprize.
[1]
Stoica, 2013, p. 129.
[2] Djuvara, 2006, pp. 101-103.
[3] Stoica, 2013, pp. 122-123.
[4] Drâmba, 1998, p.212.
[5] Drâmba, 1998, p. 251.
[7] Djuvara, 2006, p. 98.
[8]
Stoica, 2013, p. 122.
[9] Djuvara, 2006, p. 95.
[10] Stoica, 2013, p. 130.
[11] Drâmba, 1998, p. 255.
[12] Stoica, 2013, p. 130.
[13] Stoica, 2013, p. 130.
[14] apud Drâmba, p. 362.
[15] Drâmba, 1998, p. 266.
[16] Drâmba, 1998, p. 298.
[17] Drâmba, 1998, p. 259.
[18] Drâmba, 1998, p. 260.
[19] Drâmba, 1998, p. 220.
[20] Drâmba, 1998, p. 301.
[21] Tatakis, 2010, p. 314.
[22] Stoica, 2013, p. 141.
[23] Stoica, 2013, p. 141.
[24]
Drâmba, 1998, p. 308.
[25] Matsoukas, 2011, pp. 142-143.
[26] Drâmba, 1998, p. 233.
[27] Drâmba, 1998, p. 243.
[28] Drâmba, 1998, p. 254.
[29] Drâmba, 1998, p. 268.
[30] Drâmba, 1998, pp. 280-281.
[31] Drâmba, 1998, p. 304.
[32] Drâmba, 1998, p. 306.
[33] Drâmba, 1998, p. 307.
[34] Drâmba, 1998, p. 308.
[35] Drâmba, 1998, p 315.
[36] Drâmba, 1998, p. 323.
[37] Drâmba, 1998, p. 324.
[38] Drâmba, 1998, p. 317.
[39] Miscellanea, ed. G. Muller – Th. Kiessling,
cap. 93 apud Tatakis, 2010, p. 306
[40] Stoica, 2013, p. 134.
[41] Drâmba, 1998, p. 296.
[42] Stoica, 2013, p. 147.
[43] Stoica, p. 129.
[44] Djuvara, 2006, p. 105.
[45] Djuvara, 2006, pp. 103, 105.
[46] Tatakis, 2010 p. 306.
[47] Stoica,
2013, p. 141.
[48] Drâmba, 1998, p. 302.
[49] Drâmba, 1998, p. 315.
[50] Drâmba, 1998, p. 220.
[51]
Sixmith, 2011, p. 33.
[52]
Sixmith, 2011, p. 35.
[53] Sixmith, 2011, p 35.
[54]
Djuvara, 2006, p. 108.
[55] Sixmith, 2011, p. 36.
[56] Djuvara, 2006, p. 107.
[57] Djuvara, 2006, p. 106.
[58]
Drâmba, 1998, p. 217.
[59] Stoica, 2013, p. 134.
[60] Djuvara, 2006, pp. 107-108.
[61] Stoica, 2013, p. 107.
[63] Drâmba, 1998, p. 276.
[64] Stoica, 2013, p. 138.
[65] Drâmba, 1998, p. 217.
[66] Drâmba, 1998, p. 362.
[67]Djuvara, 2006, pp. 99-100.
[68] Drâmba, 1998, p. 308.
[69] Drâmba, 1998, p. 310.
[70] Drâmba, 1998, p. 356.
[71] Drâmba, 1998, p. 354.
[72] Kerr, 2014, pp. 24-25.
[73] Drâmba, 1998, pp. 363-364.
[74] Pop & Bolovan, 2016, p. 162
Bibliografie
Djuvara, Neagu, Civilizații și tipare istorice. Un studiu comparat al civilizațiilor, ed. a III-a revăzută și adăugită, 2006
Drâmba, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. IV, Ed. Saeculum I.O., Ed. Vestala, București, 1998.
Kerr, Gordon, O scurtă istorie a Europei, Ed. Nemira, 2014.
Matsoukas, Nikolaous A., Istoria filosofiei bizantine, Ed. Bizantină, București, 2011.
Pop, Ioan Aurel; Bolovan, Ioan, Istoria Transilvaniei, ed. a II-a, Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016.
Stoica, Adrian Claudiu, De la antichitate la renaștere. Cultură și civilizație europeană, Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2013.
Sixmith, Martin, Rusia – un mileniu de istorie, Humanitas, București, 2011.
Tatakis, Basile, Filosofia bizantină, ed. a II-a, Nemira, 2010
Istoria. Enciclopedie pentru întreaga familie, – Teora, 2004.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)